Cele dintâi poeme ale Denisei Comănescu sunt, de cele mai multe ori, autobiografii fabuloase, legate de misterul trecerii de la adolescenţă la maturitate. Pe parcursul acestor evocări nostalgice se fac simţite, însă, ciudate disfuncţionalităţi ale memoriei, iar versul se dovedeşte un mijloc inadecvat de a recupera paradisurile copilăriei şi de a exorciza aspectele devoratoare ale temporalităţii: „dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte/nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte/şi oraşul acesta unde/mea mater, meus pater/ filius vester lupus est/aidoma unei mări moarte e/(iar orbii degeaba au prorocit un ospăţ/putreziciunea a fost prea adânc/îngropată în mine/ca să ajungă singură la suprafaţă)/ va rămâne totdeauna ascuns/ca un diamant aurit” (Obsesia biografiei). Acum secvenţele retrospective au caracterul unor veritabile „studii în negru” convulsionate de anxietăţi thanatice, sunt stranii „fotografii de familie”, în care persoanjele execută pantomime absurde, dar fără stridenţe, ci cu aerul graţios al unor fiinţe lipsite de corporalitate: „încă de duminică dimineaţă tata ne anunţa pe rând/pe mama şi pe mine/şi de atunci în fiecare zi ne spune) cu glas rara şi hârâit/îmtocmai ca bătăile inimii sale/<<Miercuri la telecinematecă e Laleaua neagră>> /<<Miercuri la telecinematecă e Laleaua neagră>>/În camera de musafiri/ne întâlnim în faţa televizorului/şi ne atingem mâinile cu grijă/ca şi cum/de noi trei ar depinde un nor/foarte subţire/ (Miercurea familiei). Uneori aceste viziuni sunt populate de “îngeri ai morţii”, de siluete infantile malefice, înarmate cu aparate de fotografiat, care au rolul de a provoca staze ale devenirii, transformându-se într-un soi de purtători de cuvânt ai încremenirii universale: “Un băiat/cu un aparat de fotografiat atârnat de gât/a trecut în fugă prin faţa maşinii/Dintr-o dată, bucăţi de fotografii/zbutau prin aerul dinăuntru./Ca o ciupercă sângerie/ enormă/ era gura puştiului/mâinile chircite/ca nişte vrăbii moarte/şi ochii/mari şi albaştri/multiplicaţi/ţi se strecurau printre degetele de pe volan/se rostogoleau pe claxon/se agăţau de nasturii rochiei mele…/M-am trezit lângă un copac;/urmăream/cum conduceai concentrate/ocolind cu grijă cutiile de conserve/şi parcă puştiul era în locul meu/lângă tine/şi amândoi vă îndepărtaţi/nefireşti şi ţepene/păpuşi de ceară” (Puştiul). Acum poemele vor transcribe stări vaporoase de oboseală, peste care planează obsesia morţii sugerată de prezenţa “monştrilor devoratori”, a căror imagine este însă eufeminizată în poemele Denisei Comănescu prin cromatismul care trimite înspre feericul poveştilor miraculoase: “O cum mă las în seara asta sfârtecată de fructe/prin sticla de lampă saltă vulpea/în crângul de portocali/şoarecii toamnei mă caută beţi prin conducte/din ramuri se pleacă-n mirare/sânii mei vegetali (…)/De aceea mă las în seara aceasta sfîrtecată de fructe/tu scrii la o masă aplecată puţin spre infern/saltă vulpea albastră din ochii tăi/spre desişuri abrupte/unde pletele-mi lungi ca o moarte/pentru dragoste ţi le aştern” (Vulpea astăseară). Aceleaşi virtuţi cromatice se regăsesc în autoportetele diafane, în care luminozitatea este semnul unei vitalităţi nreţinute şi molcome, intensificată savant prin tonurile violente de roşu: “Cu spaimă/pieptănându-mă în loc de frunze/bărbaţi uscaţi parcă-mi cădeau din păr/eram atât de tânără încât pe buze/surâsu-mi era frate râsul văr//oglina se-nrpşea ca fata mare/scaunele mieunau, pisicile deveneau ţepene/mi-era dor de tine ca de-o eroare/adormeam îmbrăcată în roşu – sămânţă de pepene” (Lied).
Singurul lucru care li s-ar putea reproşa acestor poeme este o anumită calofilie, o anumită voluptate barocă a jocurilor cromatice, la care autoarea va renunţa în volumul următor, Cuţitul de argint (!983), unde discursul devine în mod voit incoherent, căutându-se captarea mişcărilor sufleteşti într-o scriitură ce se doreşte seismograma stărilor interioare. Acum Denisa Comănescu configurează vagi compoziţii alegorice din care transpare angoasa de „feţele timpului”: „intrată până-n gât/decapitată/pune o frunză de brusture/m-a învăţat depilatoarea/nu e nevoie de intervenţie chirurgicală/se va vindeca/îţi va creşte un cap nou/cu mult mai trainic şi mai frumos,/am pierdut pământul de sub picioare/l-am lăsat departe, în urmă,/pentru ce l-ai pierdut, se aude ecoul, există acel cineva?//nu, îi răspunde vocea mea/de parcă aş fi apăsat pe butonul unui casetofon,/nu există acel cineva/este marea, păpuşa care-mi zicea mama/spasmodic tremurând mâna ca un fetus dimineaţa-n chiuvetă/este tinereţea mea” (Febră în iunie). De data aceasta, poeta compune „exerciţii de exorcizare”, iar poezia se vrea un „cântec împotriva morţii”, un „cuţit de argint” cu virtuţi magice care neutralizează fprţele distructive ce acţionează în profunzimile plasmei vitale: „bătrâna din tabloul care-ţi plăcea/a mai înaintat astăzi un centimetru/ca şi cum ar vrea să se asigure/că mai poate interesa pe cineva/bufniţă deşucheată, voieură neruşinată,/ştia/voi lua foarfeca şi voi decupa-o/căci eu exist” (Exerciţiu de exorcizare). În acest univers al „armelor albe”, bărbatul e un pachet de energie vitală, catalizând mişcările unei instinctualităţi crepusculare, care ştie să guste căderile energetice ale proceselor celulare şi voluptăţile mohorâte ale extincţiei: „astă-vară în mare glezna ta era o ţeavă fierbinte/cu câtă disperare i-am atins fluierul delicat/cordon ombilical între mine şi lume, glezna ta/ magnetică ţeavă ţinându-mă încă în viaţă” (Respiraţie recuperatoare). În această mitologie a cuplului femeia apare, în schimb, ca o fiinţă „de zăpadă” asupra căreia partenerul proiectează, printr-un fel de joc al culorilor, aurele policrome ale vitalului: „când grifonul cu gheare de fier îmi fura nopţile/se prindeau zorile răstignit de un scaun/cu mâna mea – fluture alb în mâna ta – frunză îngălbenită/cu nervuri roşiatice ca nişte felinare/grifonul se transformă în păsărea cu cele mai frumoase culori,/pasărea-paradisului, după cum mi-ai arătat într-o carte/şi mâna ta-mi era aşa caldă şi bună că-mi ziceam/că lângă mine doarme doamne-doamne” (Elegie pentru un pălărier).
Încă şi mai sever construite, poemele din volumul Barca pe valuri (1967) marchează renunţarea la această tehnică a „petelor de culoare”. De data aceasta imagismul e temperat, iar poemul se desfăşoară în secvenţe de alb, negru şi cenuşiu. Acum, universul poetei se prozaizează, lucrurile îşi pierd ca prin farmec aura de miraculos, iar câştigul e un plus de autenticitate, Denisa Comănescu compunând mici drame ce se desfăşoară într-un univers domestic de o deconcertantă (şi voită) banalitate: „stau agaţată de cameră/şi omor sentimente cu fierul de călcat./Ca pe muşte./Dar starea aceasta mă strânge/ca un corset./M-am confundat cu boilerul/cu maşina de răşnit cafea/cu bidonul de motorină/cu buldozerul/cu o cămaşă de noapte foarte fină” (Robinsonada). Textele se intelectualizează, devin reflexive şi autoreflexive, poeta arătându-se de data aceasta preocupată de meta-discurs şi elaborând o rafinată „poezie a poeziei”, care surprinde distanţa dintre trăire şi scrierea ei: „Cuvintele se împuţinează./Pe cel mai fragil/cel mai singuratic din lumea limbajului/azi am încercatsă-l salvez./Prin vena tăiată a iubirii/semnalele morse picură lent/voi reuşi mai târziu” (Lumea limbajului). Subiectul liric descoperă, pe parcursul acestor vivisecţii ale scriiturii câtimea de derizoriu a faptului literar, evocându-se incendierea scriptotecilor şi evaziunea din papirosferă în aerul tare ale realităţii: „un copil arde cărţi are o oglindă ciudată/pe noi ne orbeşte o clipă/iar cărţile pornesc disciplinate/ca într-un marş împotriva războiului/înspre rugul din dos/pântec nestăpânit le devora/m-am dus la copil şi l-am/ rugat/să mi le vândă/ un leu bucata7ieftin ca braga/nu depăşea o sută/dar când să le citesc/cu spaimă am văzut/că nu mai există în literatură”. Asemenea poetizări dezabuzate, în care nu mai persistă nimic din cromatismul luxuriant al începuturilor reprezentând pentru moment punctul cel mai înalt al unei lirici care a trecut aproape pe nesinţite de la pictura rafinată a sentimentelor la poemul parcă scrâjelit, cu o arhitectură severă de pictogramă.