NADIA MIROSLAVA POPESCU

Grupul  Şcolar  Borşa

Premiul I

               Sub topoare de urlet

0.   Gata!

      trag pământ peste ce-a fost.

Las cerul înghesuit între

trupuri

prăbuşite înăuntru de foame

să-mi îndese în retină păsări

ca şi cum

ai împinge bucăţi de carne

în maşina de tocat.

1.  Aş putea să ţip

    din spatele venelor atrofiate

    când mă zgârie pe oase cu un cui ruginit

                 frigul

                ploaia

               senzaţia de vomă.

2.   Aş putea chiar să ţip.

 E noapte…

     din locul în care ne îmbrăţişăm

     întunericul pleacă  în genunchi

                         înjurând.

    între noi…

    tăcerea cade sub topoare de urlet.

         … începe orbirea.

Mă încearcă un demon

 

Închide ochii

încearcă să taci şi ascultă -mă

îţi voi explica fiecare pas…

e o piesă pe care nu o voi mai juca niciodată

te voi lăsa doar în punctul în care

o să începi să mă vezi cu toate simţurile,

acolo unde dorinţa va deveni insuportabilă

şi inconştientă ca o criză de epilepsie,

acolo unde fiara va întâlni privirea

de culoarea sângelui

şi totul va mirosi a carne.

Mă încearcă un demon.

Camera îşi strânge pereţii.

zac răpusă de umbre

într-un hamac de cenuşă la marginea developării.

am tăcut mult.

acum vorbesc.

tot ce aud din interior spre exterior.

sunt eu.

cea care trăieşte narcotizată de o

supradoză de iubiri neîmplinite

şi sentimente înfrânte.

Simţi…ne apropiem de final.

vom aştepta să se lumineze hipnotic

chiar în dreptul nostru,

acolo unde golul

e singur

şi aproape nebun…

 

 

Erase and rewind

Atunci cum dracu’ să nu mai înghit in sec

                                             demisec

                                             tuşesc

                                             tremur de frig,

 când ziua îşi trage ca o pătură

tot ce găseşte în mine

?!

zgomotul de tomberon răscolit

                                   lovituri

                                  căzături înfundate,

nu ştiu dacă vin din afara mea

     sau din mine…

liniştea mea încordată

de parcă ar călca

desculţă

pe pietre ude,

să-mi multiplice sufletul,

să-l suprapună peste un altul

şi altul

şi altul

decid

mă întind ca o gresie albă

sub o tristeţe desculţă

cu talpa fragedă,necoaptă

şi-mi şopteşti

    „acum poţi deschide ochii …”

Wish you were here

tristeţea vine timid, mă întreabă dacă poate intra,
îi spun „Intră” şi mă deschid fără gesturi în plus.

„Nicio floare nu am să-ţi dau azi”
şi gîndul acesta se lasă în vene ca fierul topit.

ochii întredeschişi ca atunci cînd e vară şi laşi uşa crăpată să intre aerul si muştele.

acum scrutezi întunericul din tunel, ochii mei văd prin ochii tăi
acest întuneric din care ies rotocoale ca dintr-o pipă cu tutun scoţian.

şi dacă mă doare cînd pleci nu trebuie să ştii

şi dacă mă bucur cînd te întorci nu trebuie să ştii.
într-o zi se poate întîmpla să te rătăceşti
într-o zi ţi se poate întîmpla să mori în picioare şi nimeni
dar absolut nimeni să nu-şi dea seama
ori să nu conteze încă o moarte la catastif
încă un loc liber în cămin
numai eu trag de timp ca de fusta mamei.

şi în lipsa ta beau
deplictisealădedisperaredecuriozitate
sunt un om bun printre alte patru miliarde de oameni buni

stăm la masă îmi arunci o privire neliniştită

eu îţi zîmbesc,

 ne va fi bine oricum chiar şi cînd viermii vor săpa galerii în inima noastră.

de ziua ta te voi urca în creierul meu ,vei avea bilete la clasa întîi.

stăm la masă îmi arunci privire calmă
eu îţi zîmbesc,
în mine e atîta dragoste încît aş popula tot pămîntul
cu oameni ca noi
poate aşa lucrurile vor fi mai simple

mai fireşti

stau pe genunchi şi suflu în pumni,
nicio panică azi şi nicio ieşire

mestec în silă două felii de salam.
maică-mea îmbătrîneşte de patru ori pe zi

frate-miu face curat prin cine ştie ce catacombe
mestec în silă
şi sila asta îmi face bine

acesta e chipul meu schimonosit.

dimineaţa e o aglomeraţie de confuzii :”Oare ce am visat??”

…şi eu le ţin acolo ca o bătrînă care strînge toate nimicurile
pînă ce apartamentul duhneşte şi duhoarea ajunge în stradă.

şi dacă mă arde nu trebuie să ştii
nici măcar liniştea nu mai mişcă ceva în mine,
nici măcar moartea nu-mi mai ţine de cald.
privesc în gol două ore,
apoi două ore stau pe trepte privesc oamenii,
dau ţigări boschetarilor.
totul se rupe.

împart chipurile în chipuri fade şi chipuri stridente.
timpul trece altfel cînd îţi iei rămas bun…
poate mai repede şi mai tăiat.
am atîta dragoste în mine încît aş umple zece baniţe şi aş sătura
toţi săracii.

iar eu îţi spun ţie că nu mă doare,
totul e un sincron perfect
tu mă simţi eu te simt restul e doar anamneză.

mai ţipă noaptea cîte-un student de la parter sau de la unu,
mă trezesc speriata mă uit la tine
cînd dormi nu mai eşti tu,

 eşti toate locurile
în care n-am ajuns pînă acum…

 te adulmec
nările se dilată
mă întreb oare cîte braţe îmi vor mai creşte
să-ţi fie bine.