Nu mi-au plăcut niciodată oamenii juriilor: sunt gomoşi, sobri peste poate, de parcă întreaga responsabilitate a lumii le-ar apăsa umerii. Acum am fost unul dintre ei. Adică gomoasă şi sobră – şi nu mi-a plăcut, nu. Dar a trebuit să accept, fiindcă – nu-i aşa? – însăşi soarta poeziei de mâine a fost în joc. Şi poezia, am aflat, e chiar pe mâini bune. Aproape că nu-mi vine să cred că liceenii se mai îndeletnicesc şi cu un aşa-ceva urieşesc.

Când eram de vârsta lor, scriitorul – îmi imaginam – trebuia să fie bătrân, luciferic, abscons şi perfect ermetic. O specie care nu se găsea decât în manualele de literatură, în istoriile literare şi în compendii. În afară de Veronica Micle, Hortensia Papadat-Bengescu, Elena Farago şi Ana Blandiana (a, da, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi Ioana Em. Petrescu), scriitoare nu existau, aşa că-mi doream să fiu scriitoare. Una dintre puţinele scriitoare.

La Brezoi am revăzut această imagine, dureros de familiară: copii pentru care literatura există şi e palpabilă, cu o căutătură sigură şi nonconformistă, copii care învaţă acum gustul (atât de lesne de pierdut al) libertăţii. Încă e bine şi încă merită.

Şi e minunat că au putut să-şi dea seama – fiindcă i-au cunoscut / i-au citit / i-au ascultat pe Claudiu Komartin, pe Andra Rotaru, pe Răzvan Ţupa sau pe SGB – că scriitorul e (şi) tânăr, (şi) inteligibil, (şi) sociabil.

Literatura nu e doar istorie, e prezent. Şi încă unul atât de la îndemână şi atât de fertil.