Anul acesta Zilele Gellu Naum de la Brezoi s-au constituit într-un adevărat rai al celei mai incipiente poezii, aceea a elevilor care nefacându-si probleme cu privire la viitor (al lor sau al colectivităţii din care fac parte) îşi permit să aştearnă pe hârtie chiar simţirea lor din clipa de faţă. Totuşi cuvintele lor nu evită realul în toate aspectele lui (individuale, general umane, ecologice) ci doar îi dau o conotaţie genuină. Libertatea de asociere a sintagmelor este cea a celui care ştie fără să fi învăţat, inventând pur şi simplu relaţia poetică primară. Greutatea juriului de a departaja texte care nu ştii de unde vin, texte care sunt asumate doar prin hazard, între viu dar şi imperfect să preferi corectitudinea riguroasă, ori invers? Pentru ca lirismul intrinsec al unor trăiri să poată trece rampa e nevoie de ştiinţă, dar prea multa ştiinţă sterilizeaza imaginaţia. Secretul devenirii poetice a începătorului (şi nu numai al lui) stă tocmai în proporţia pe care, dupa îndelungi tatonări, o stabileşte între cele două talere ale balanţei. Teamă mi-e că aici nu mai poate fi ajutat de nimeni şi că doar maturizarea pe cont propriu este aceea care contează. Adică tocmai acel lucru cu două tăişuri : să te maturizezi fără să-ţi pierzi privirea genuină. Şi aici Gellu Naum poate fi un reper, căci aventuroasa lui trecere prin formele lirice a fost făcută cu o uimire care se transmite cititorului.

Constantin Abăluţă

 5 iunie 2010