va prezentam astazi o frumoasă confesiune a poetului Iulian Tănase, (un poet contemporan curajos pornit pe cărările suprarealismului şi un apropiat al Ligiei Naum), prilejuită de Ziua Îndrăgostiţilor in cinstea acestui cuplu magic:

Oamenii de care ţi-e dor sunt nemuritori. o puteti citi integral aici.

poza si poemul sunt tot de acolo.

PS vom posta în curând poze de fazele locale  ale concursului🙂

(Poemul celor două vise)

Rude conştiente noi sîntem
ne recunoaştem abia după ce plecăm
schimbăm cuvinte într-o tăcere indiscutabilă
ne visăm unul pe celălalt ne chemăm
folosim invocaţii şi intonaţii

Ei îi spun tatăl meu obiectiv
fiu subconştient el mă numeşte

Mama mea subiectivă mă strigă în somn
îmi cere să salvez tabloul din faţa casei

Tatăl meu hazardat mă strînge la piept
cînd mă vede îmi strigă ce cauţi tu în casă
du-te afară şi fă dragoste
şi eu mă duc afară şi fac exact atîta dragoste
cît să ne ajungă la toată familia mai multe zile

Mama mea mediumnică mă întîmpină pe scări
şi eu îmi înfig unghiile în braţele ei – e un gest
mai vechi de-ale noastre o moştenire de familie

Apoi intru în casă
tatăl meu obiectiv scrie poeme pe bucăţi de sticlă
îi ating mîna dreaptă cu palma dreaptă
mă întreabă ai făcut ce ţi-am spus
îi spun că am făcut exact ce mi-a spus

Şi totul se termină aşa cum continuă totul
tatăl meu hazardat îmi strînge pumnii în pumnii lui puternici –
e un gest subconştient de-ale noastre o moştenire de familie